Cu credință și cu Dumnezeu – în revoluție

Săptămâna memorială Timișoara 30 Gala – Libertate ’89 Timișoara, 14 decembrie 2019

În urmă cu aproximativ trei decenii, s-a împlinit profeția biblică asupra imperiului sovietic, (numit „Imperiul Răului” de către Ronald Reagan) și statele aliați lui, iar Babilonul modern s-a prăbușit. „Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi” – scrie Daniel despre regele Nabucadnețar, de la care „s-a luat împărăţia” în urma divinizării lui (Daniel 2:34, 4:31). La atingerea Dumnezeului invizibil, regimurile ateiste-comuniste din Estul și din partea Centrală a Europei s-au prăbușit unul după celălalt, iar în final, a venit rândul ultimei dictaturi staliniste, cea al lui Ceaușescu. Sfârșitul a venit până la urmă și pentru imperiul comunist sovietic, care se consideră drept una dintre cele mai mari catastrofe din istoria lumii. Din acest motiv, de la Budapesta la Varșovia și de la Berlin până la Praga, popoarele libere îi mulțumesc lui Dumnezeu deja de 30 de ani, fiind încurajați de anul 1989, cel al miracolelor, și își caută bazele pentru viitor.

Vizitând stațiile semnificative ale sărbătorilor comemorative, am ajuns în ziua de azi la Timișoara, care a avut de suferit în decembrie 1989 de planurile furioase ale Elenei Ceaușescu, care, acționând în numele soțului său, aflat în vizită la Iran, dorea să distrugă orașul. Ca urmare, în acea „duminică scăldată în sânge” în preajma perioadei Adventului, s-a declanșat mecanismul de ucidere în locul unde și-a găsit sfârșitul tragic și Gheorghe Doja. Doresc să ne închinăm în special în fața celor care s-au urcat fără frică pe baricadele ridicate împotriva tiraniei, sacrificându-și viața pentru libertate. Respect eroilor Timișoarei!

Cu subiectivitate, însă păstrând credibilitatea istorică, de data aceasta voi atrage atenția asupra rolului decisiv pe care mica mea congregație reformată compusă din credincioșii lui Hristos au împlinit-o.

Evenimentul comemorativ în limba română de mâine, va porni de la clădirea bisericii reformate din Piața Maria cu parada care este deja tradițională, ceea ce arată faptul că în ciuda propagandei pentru inducerea populației în eroare, timișorenii nu au uitat unde a început revoluția din 1989. Memoria colectivă păstrează evidența pentru revoluția credinței. Totodată, faptul că atât revoluționarii cât și istoricii refuză să se dea bătuți în fața eforturilor contrarevoluționare care încearcă să falsifice istoria.

Să vedem în ce consta rolul bisericii reformate și a congregației timișorene în evenimentele de atunci.

Petru Dugulescu, fostul păstor a comunității baptiste românești care s-a alăturat mulțimii revoluționare formate pe strada bisericii noastre, a definit începuturile revoluției în biserică astfel: „Faptul că revoluția împotriva comunismului care avea ca scop distrugerea religiei și a credinței, a pornit din fața unei biserici protestante și s-a declanșat în apărarea unui păstor protestant, este un lucru foarte tipic. Stalin a promis exterminarea religiei (…) Stalin a murit, Hrușciov a murit, precum s-a întâmplat și cu Brejniev. Iar în cele din urmă s-a prăbușit și comunismul, însă biserica lui Hristos încă mai există și merge înainte pe calea sa. Și în România scânteia revoluției s-a format în fața unei biserici protestante. Da, aceasta este un fapt foarte tipic!”

Pe lângă eventualele motive personale, putem afirma faptul că onorata comunitate reformată din Timișoara, reprimată atât pentru religia cât și pentru naționalitatea sa, s-a unit împotriva regimului militar, ateist, devastator. Iar românii, precum și diferitele grupuri confesionale care s-au alăturat, s-au opus inamicului comun, adică dictaturii național-comuniste, ateiste, care încerca să dezbine societatea, și ne-am unit în spiritul toleranței etnice și religioase atât de caracteristic orașului. În spiritul proverbial a Timișoarei s-au unit deci români, maghiari, germani și sârbi, catolici, baptiști și ortodocși, pentru apărarea valorilor creștine comune și a libertății religiei. Este firesc faptul că mulțimea de mai mult de o sută de mii de oameni striga împreună Există Dumnezeu! și cu rugăciunea Tatăl nostru în Timișoara, și în toată țara, au demonstrat caracterul creștin al revoluției din România. Pornind de la biserica reformată, în preajma Crăciunului, am fost martori la demonstrarea solidarității și a ecumeniei care a unit religiile și comunitățile noastre naționale.

Cealaltă componentă importantă a situației revoluționare care era în formare în jurul bisericii reformate din Timișoara, era libertatea cuvântului, care a intrat în circulația publică ca necesitatea de a doborî zidurile tăcerii. La fel ca și în cazul cortinei de fier de la Berlin, trebuia doborâte zidurile tăcerii construite pe baza venerației personale și sociale. Milioane de oameni condamnați la tăcere așteptau în secret ca cineva să spună în sfârșit adevărul despre regimul lui Ceaușescu, în timp ce mii de agenți și spioni infami din cadrul securității luptau pentru represiunea libertății cuvântului și pentru năucirea oamenilor.

În istoria religioasă, situația în care biserica nu mai poate să tacă se numește status confessionis, adică situația oficială de bază. În vremea lui Ceaușescu, situația tragică a naționalității și a bisericii noastre a ajuns la un nivel atât de grav datorită reprimării comuniste și a tiraniei dictatorice, încât era imposibil să rămânem în liniște. Noi, discipoli lui Isus, ne-am regăsit sub presiunea necesității de a ne ridica vocea, pentru că, dacă noi nu vorbim, „pietrele vor striga” – zice Meșterul (Luca 19, 40).

Situația s-a agravat și mai tare atunci când Conducătorul a formulat planul lui diabolic – după model chinezesc – care viza distrugerea satelor, care a pus în pericol existența patrimoniului construit al țării și cultura noastră creștină tradițională. Comunitatea noastră minoritară din Transilvania se afla între multiple amenințări. Clericii din protopopiatului reformat de Timișoara și-au ridicat vocea deja în 1988, într-un memoriu pentru apărarea satelor transilvănene care erau condamnate la distrugere. Eu personal am luat același angajament într-un interviu în vara anului 1989. Am urmărit exemplul marilor reformatori, Luther și Calvin, care și-au ridicat vocea împotriva tiraniei papale și al împăratului, în spiritul crezului după Petru: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni! (Faptele Apostolilor 5:29)

Acest spirit protestant izvorât din evanghelie a înconjurat congregația noastră mică din Timișoara, și tot acest spirit constituia ținta partidului comunist și al Securității. Timp de nouă luni aceasta a servit ca inspirație pentru predică în lăcașul nostru de cult plin de oameni, loc ce s-a transformat într-un for liber al afirmării adevărului și a prezentării realității fără deghizare. Credincioșii noștri au ieșit în stradă motivați de această convingere. Alăturându-se lor și urmând exemplul arătat de ei, cetățenii orașului de diferite ranguri și-au ridicat vocea pe 15-16 decembrie 1989. Protestul lor s-a transformat într-un marș împotriva regimului, care, extinzându-se în toată țara, în sfârșit a doborât dictatura lui Ceaușescu.

Respect pentru toți cei care, încurajați de credința lor, și-au ridicat vocea și au luat măsuri, și au luptat împotriva forței răului. Comunitatea credincioșilor și prezbiteriul Bisericii Reformate din Timișoara și-a câștigat renume de neuitat prin doborârea regimului comunist. Mulțumiri și respect și pentru cei care s-au alăturat lor, fără ei rezistența ar fi fost condamnată la eșec de la început.

Reflectând asupra celor treizeci de ani, președintele Societății Timișoara, Florian Mihalcea afirmă următoarele: „Am avut o revoluție și am avut restaurație. Am avut victorii și înfrângeri, trădări și execuții. Am avut o revoluție autentică. (…) Și cu un final dat, ca în orice revoluție sud-americană, de alegerile libere și de restaurația care s-ar fi vrut a fi finală. Drumul european nu mai putea fi însă barat și drumul acela a început într-o seară de iarnă, într-o mică piață (Piața Maria) din Timișoara. Câțiva oameni s-au oprit în fața unei biserici și au aprins lumânări. Pare simplu, dar au trecut 30 de ani…”

După treizeci de ani, spunem și noi, împreună cu autorii Proclamației de la Timișoara: ”Nu considerăm că Revoluția s-a încheiat. În mod pacifist dar constant, noi continuăm lupta”. Dumnezeu să ne ajute pe drumul nostru!

Stimate domnule Prim-ministru! Nu vom uita niciodată cum, în urmă cu treizeci de ani, „patria de sus” a coborât pe pământ, și cum poporul micii Ungarie s-a alăturat minorității maghiare și fraților noștri români din Transilvania. Martirajul lui Tóth Sándor din Hódmezővásárhely, este drept mărturie pentru aceasta. Cu aceste gânduri în inima noastră ne trimitem mulțumirile către țara-mamă, cerând în continuare sprijinul fraților noștri în lupta pentru libertate. Dumnezeu să ne ajute!

Tőkés László