Cum spunea poetul, „Corzile noastre ardeau în competiție”... Ce bine e atunci când partidele și organizațiile maghiare din Transilvania nu rivalizează între ele cu dușmănie, ci colaborează în sprijinul cauzei comune, încearcă să se întreacă într-un concurs nobil și să își ia partea leului din demersurile pentru atingerea scopului propus, în cazul de față pentru autonomie. Sunt foarte recunoscător Consiliului Național Secuiesc pentru că a reușit să ne adune laolaltă.

   Nu demult, Juhos Gábor a alergat distanța de maraton pentru autonomia Ținutului Secuiesc, gestul său indicând perfect faptul că vom avea mult de mers și că nu va fi ușor.

În 1963 a avut loc marșul de la Washington, cel derulat sub patronajul pastorului Martin Luther King, acolo unde cetățenii de culoare au mărșăluit și manifestat pentru libertate și locuri de muncă.

   Ajungem acolo și noi, în patria noastră, Țara Ardealului, să trebuiască să facem un marș-maraton – poate chiar în ton cu singurătatea și determinarea alergătorului de cursă lungă – pentru avea ceea ce înaintașii noștri le-au asigurat românilor în zona Hațegului, sașilor în Ținutul Sașilor sau secuilor, până când, ulterior, drepturile s-au cam știrbit. Oare nu înțeleg frații noștri români pentru ce anume au luptat la sfârșitul secolului 19 sub conducerea lui Ioan Slavici și a contemporanilor lui? Nu înțeleg ei, oare, ce înseamnă o școală maghiară după modelul uneia românești sau drepturi egale în educație și cultură, drepturi pentru bisericile istorice maghiare așa cum sunt ele și pentru biserica românească?

   Sunt mândru că în țara asta – și am putea spune că în tot bazinul unguresc din Munții Carpați – nu mai există așa o comunitate etnică precum cea a secuilor, care să se ridice atât de determinat pentru cauza și drepturile ei. Acesta este un patrimoniu din Secuime, pe care am adus-o cu mine prin intermediul bunicilor mei paterni, am moştenit.

   Nu e de mirare că atunci când vin aici frații noștri din Ungaria, cei care au fost învățați timp de zeci de ani în regimul Kádár să se arate cât de mici și să se retragă cât pot ei de mult, deci nu e de mirare că ei sunt atât de surprinși, şi se reîncarcă cu energie în timpul pelerinajului de la Șumuleu Ciuc și că meșterul turnător de tunuri, Gábor Áron, este un simbol etern și pentru ei.

   Ei bine, acum vom fi acolo. În chip de urmași târzii ai lui Gábor Áron, noi luptăm pentru viitorul nostru, nu cu tunul, nu cu arme, ci cu mijloace pașnice și democratice.

Sper că vom reuși să parcurgem acest drum, şi că nimeni nu ne va amenda pentru că ocupăm șoseaua și că secuii nu vor trebui să plătească cu valută forte pentru a profita de dreptul lor de a-și spune opinia și de a face adunări publice.