Citiți mai jos discursul de deschidere al gazdei evenimentului.

 

 

La 1 octombrie a. c. Parlamentul European a găzduit conferința întitulată: Despre dreptul autodeterminării, având ca scop găsirea modalităților de a progresa în această privință în cadrul Uniunii Europene. În cadrul primei secțiuni a conferinței s-au dezbătut acele cazuri în care dreptul de a decide a fost refuzat, și anume: Catalonia și Țara Bascilor. În secțiunea următoare a fost abordate cazuri în care dreptul de a decide a fost acceptat, printer care Scoția și Insulele Feroe. 

De știut că Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord a acceptat referendumul privind desprinderea Scoției, acesta fiind consemnat și de către Uniunea Europeană, cu multe reserve – în schimb Spania a interzis fără echivoc scrutinul privind independența Cataloniei, poziție sprijinită de către Uniunea Europeană într-o manieră aproape ieșită din cadrul democratic. S-a întâmplat acest lucru în ciuda faptului că dreptul la autodeterminare a popoarelor constituie un principiu de bază al Organizației Națiunilor Unite.

Cazurile amintite și celălalte cazuri asemănătoare dovedesc, că Uniunea Europeană și țările membre sunt certate cu dreptul la autodeterminare. Membrii, invocând suveranitatea lor, țin morțiș de propria lor autodeterminare, pe când Uniunea Europeană nu numai că nu dorește extinderea acestui drept, ci de-a dreptul încearcă restrângerea lui, în baza principiului unei guvernări supranaționale, respectiv globale.                                                                                

 Departe de a ne gândi la posibilitatea independenței implicată de referendumurile menționate, comunitatea de 1,5 milioane de maghiari din Transilvania, regiune alipită la România în urmă cu o sută de ani, se lovește de obstacole asemănătoare, atât în interiorul țării, cât și la nivelul Uniunii Europene, în strădaniile sale de realizare a autonomiei. Autoritățile române – spre exemplu – se împotrivesc morțiș, interzicând chiar, ca locuitorii Ținutului Secuiesc, în număr de 600 mii, în majoritate secui-maghiari, să poată organiza un referendum despre chestiunea autonomiei teritoriale.

Comunitățile maghiare din Slovacia și din Ucraina, țară care dorește să adere la Uniunea Europeană, se confruntă cu refuzuri asemănătoare în strădaniile lor de promovare a autodeterminării, în timp ce în Serbia situația este mai favorabilă.

În anul 1918, când a început dezintegrarea Ungariei istorice, o dată cu cea a Monarhiei Austro-Ungare, românii din Transilvania au declarat la adunarea populară de la Alba Iulia aderarea lor la regatul român în baza principiului autodterminării wilsoniene. În același timp s-au petrecut evenimente asemănătoare și în celălalte țări vecine cu Ungaria, beneficiind și ei de teritorii ungurești însemnate. Cum însă nimeni nu a întrebat comunitățile maghiare în cauză, aceștia nu s-au putut folosi de dreptul lor la aceeași autodeterminare, puterile învingătoare în războiul mondial obligându-i să accepte tratatul de pace de la Trianon (1920), respectiv acest dictat.

În ciuda acestor realități, comunitățile maghiare obligate să accepte statutul de minorități nu au renunțat nici o clipă la dreptul lor de a decide ei înșiși asupra sorții lor. „Noi nu ne-am dat acceptul nici odată la această pace și nu vom renunța niciodată la administrarea propriului nostru destin” – s-a stipulat în parlamentul cehoslovac nou înființat. Adunarea națională maghiară, ținută la Cluj, în data de 22 decembrie 1918 a luat poziție în același sens: „trebuie să recunoaștem, că am fost învinși de forța preponderentă. Dar nu în măsură atât de mare, încât oricare din națiile din jurul nostru să fi pus stăpânire pe noi. (…) Atât de mult nu am fost învinși, ca astăzi să renunțăm la drepturile noastre civile și naționale.”

Deși comunitatea maghiară din Transilvania acceptă status quo-ul impus de realitățile istorice și politice, respectă în consecință suveranitatea României – nu a renunțat niciodată la pretenția sa la autodeterminare limitată, ține în întregime la dreptul ei la autonomia națională și după trecerea unui secol. 

 

Acum, la sărbătorirea centenarului înființării României Mari se ivește prilejul potrivit să readucem în memoria țării noastre, a guvernului și a opiniei publice declarațiile și promisiunile făcute în Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba-Iulia (1918): „Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”.

Suntem nevoiți să constatăm cu adânc regret și decepție, că hotărârile de la Alba Iulia au rămas ulterior promisiuni goale. Iuliu Maniu, politicianul emblematic al făurii României Mari, a expus la vremea respectivă, că: românii nu vor să devină asupritori din asupriți. După o sută de ani trebuie să constatăm cu amărăciune, că s-a întâmplat exact de ce s-au ferit. Comunitatea germană – săsească și șvăbească – care însuma cândva în jur de 700 mii suflete a dispărut pur și simplu. Au fost alungați sau vânduți fostei Germanii de Vest. Comunitatea națională maghiară, însumând atunci aproape două milioane de persoane, în schimb a fost deposedată de libertate, de drepturi, de proprietăți și de instituții – redobândirea cărora este împiedicată, fiind obligați să ducem o luptă inegală și după 30 de ani de la destrămarea dictaturii lui Ceaușescu. Dacă în 1920 în Transilvania ponderea populației maghiare, germane, evreiești și a altor „naționalități conlocuitoare” la un loc era de 45%, această pondere a scăzut până astăzi la sub 20%. Naționalismul panromânesc, precum și national-comunismul, care se aseamănă cu național-socialismul și-au făcut treaba… Și acest proces de degradare continuă și după 1989… 

În aceaste împrejurări, remarca strâmbă a lui Jean-Claude Juncker, președintele comisiei Europei „multiculturale”, precum că anexarea Transilvaniei este o  „sărbătoare comună” a Europei și a României, constituie o palmă dată Transilvaniei, care era cândva multicoloră și multiconfesională, este o jignire grosolană adusă germanilor nimiciți și maghiarilor asupriți. Cazul este cu atât mai dezgustător, cu cât la aceea dezbatere organizată la Bruxelles în luna octombrie pe tema viitorului Europei, președintele Juncker a „sărbătorit” împreună cu Klaus Iohannis, șeful de stat al României, care la rândul lui este unul dintre cei câteva zeci de mii de sași care au mai rămas în Transilvania. Am fi așteptat pe drept, ca președintele de stat, provenind din comunitatea germană – măcar din pură solidaritate – să ia apărarea minorităților băștinașe, a căror existență este grav periclitată. 

În Parlamentul European a avut loc tot în luna octombrie dezbaterea privind situația statului de drept din România. La aceasta am putut auzi din belșug despre corupția din România, de altfel de condamnat în mod justificat, despre criza sistemului judiciar, dar nicio vorbă nu s-a rostit – singura excepție fiind luarea mea de cuvânt – despre politica antiminoritară, antimaghiară a regimului postcomunist, care continuă nestingherit moștenirea nationalist-comunistă a dictaturii lui Ceaușescu. 

Fără a intra în amănuntele practicii zilnice ale privării de drepturi a minorităților naționale, respectiv în amănuntele cursului general antimaghiar, care poate fi asemuit numai cu antisemitismul, să amintim totuși, drept indicator caracteristic, că organele administrației locale din localitățile cu locuitori preponderant maghiari-secui nici măcar atâta drept nu au, ca să-și afișeze denumirea primăriilor în limba maghiară: „városháza”, respectiv „községháza”, sau să arboreze pe sediile instituțiilor propriile lor simboluri naționale – de pildă steagul maghiar sau secuiesc. Autoritățile române șicanează, interzic, sancționează pe cale judiciară, prin zeci de hotărâri discriminative, folosirea acestor simboluri, și nu numai că nu recunosc justețea solicitării autonomiei Ținutului Secuiesc, dar în mod absurd neagă până și existența acestei entități geografice și interzic utilizarea acestei denumiri istorice. Rezultatele pe care le-am obținut în cei treizeci de ani câți au trecut de la răsturnaarea dictaturii lui Ceaușescu privind strădaniile noastre pentru autodeterminare sunt deci cât se poate de slabe. Înițiativele legislative înaintate Parlamentului României în repetate rânduri în vederea obținerii autonomiei teritoriale a Ținutului Secuiesc și pentru obținerea autonomiei culturale pentru comunitatea maghiară din Transilvania au fost rând pe rând respinse fără dezbateri efective. Până și acel proiect de lege privind minoritățile naționale, care a fost elaborat cu acordul guvernului român de atunci, în anul 2005, zace prin sertarele parlamentului fără să fi fost dezbătut. În zadar a înaintat Consiliul Național Maghiar din Transilvania împreună cu Consiliul Național Secuiesc președintelui Klaus Iohannis inițiative în vederea începerii dialogului româno–maghiar cu scopul reglementării situației comunității maghiare din Transilvania, despre aspirațiile privind diversele forme de autonomie – inițiativa democratică a fost neluată în seamă. Ba mai mult, guvernul României și clasa politică consideră ca fiind drept „neconstituțională”, respectiv ca pe niște „acte de separatism” solicitările noastre, iar serviciul secret român (SRI – Serviciul Român de Informații) la fel ca și vestita Securitate tratează demersurile noastre drept „riscuri pentru siguranța națională”, persecutându-i pe reprezentanții lor.

În mai multe țări ale Uniunii Europene funcționează foarte eficient sisteme de autonomie, acestea constituind parte organică a organizării statale, ca de exemplu Italia, Finlanda, Belgia, Spania, Marea Britanie etc. Numeroasele comunități maghiare din țările vecine Ungariei, printre care și România, așteaptă pe drept, ca Uniunea Europeană să sprijine aspirațiile democratice ale acestor comunități la autonomie, având la bază numeroasele exemple funcționale. Principiul internațional al autodeterminării democratice trebuie impus – în Europa regiunilor – și în cazul comunităților minorităților naționale.

 

Bruxelles, 6 noiembrie 2018

 

 

Tőkés László

europarlamentar

Președintele Consiliului Național Maghiar din Transilvania