Discurs de deschidere la conferința româno-maghiară din Timișoara

László Tőkés despre relațiile româno-maghiare în oglinda ultimilor 30 de ani:

În epoca eroică a începuturilor Uniunii Democrate Maghiare din România, pe atunci încă nestricată, una din principalele noastre obiective a fost lansarea dialogului româno-maghiar instituționalizat, la nivelul întregii țări. Fiind unul din fondatorii și președintele de onoare al Uniunii eu am fost inițiatorul acestuia la începutul anilor 90, și din această propunere s-a născut și o hotărâre de congres. Nu a depins de noi că din această idee nobilă nu a ieșit de atunci nimic. În condițiile revenirii la comunismul național clasa politică românească – majoritară – nu a dovedit receptivitate pentru dialog, și numenclatura UDMR ce s-a armonizat cu aceasta mai târziu, în locul dialogului s-a mulțumit și ea în cele ce au urmat cu „dialogul printre partide”.

Având în vedere aceste premise îmi produce satisfacție că începând din 2013 Consiliul Național Maghiar din Transilvania a împământenit tradiția conferințelor româno-maghiare. Chiar dacă nu ne putem lăuda cu rezultate răsunătoare, considerăm foarte importantă ținerea în viață a ideii de forță simbolică și a programului politic al dialogului. Cu prezenta ocazie mulțumesc în mod special partenerilor noștri români că ni s-au alăturat în acest demers.

După Sfântu-Gheorghe, Târgu Mureș, Brașov, Oradea și - de două ori – Cluj salut cu respectul cuvenit și iubire prietenească pe invitații noștri și pe toți participanții la Timișoara, locul pornirii răscoalei populare ce s-a transfornat în revoluție, la cea de-a 30-a aniversare a acesteia. Locul și momentul ne obligă. Și anume să privim în urmă, la evoluția relațiilor româno-maghiare în ultimele trei decenii.

Primul nostru cuvânt să fie însă cel al omagiului! Duminica trecută am așezat coroane de flori la Budapesta, în Insula Speranței, la monumentul martirilor revoluției din România, pe care sunt trecute, - în spritul unei simetrii ce sugerează împăcarea – numele câte unui martir erou român și maghiar din cinci orașe transilvănene. Din Timișoara Csizmarik László și Octavian Țintaru, din Arad Radu Adrian Dan și Gruber Géza, din Cluj-Napoca Ballai Zoltán și Luminița Mișan, din Târgu Mureș Adrian Hidoș și Bodoni Sándor, din Brașov Imecs László și Ioan Zăbavă sunt pomeniți pe obelisc. Fie binecuvântată amintirea lor!

Unguri și români, ne-am regăsit în lupta comună dusă împotriva Răului, pentru libertate. Acest fapt ar putea fi punctul de plecare simbolic și al dialogului nostru româno-maghiar. Acesta ne dictează și „spiritul Timișoarei”, deoarece în „Crăciunul eliberator” al anului 1989 români și maghiari împreună s-au ridicat împotriva dictaturii inumane, fără de Dumnezeu.

Ulterior însă serviciile secrete, reorganizate sub aparențele democratice – Securitatea – au dezbinat în mod evident uniunea noastră frățească. Diversiunea contrarevoluționară legată de numele lui Ion Iliescu, conform rețetei și scenariului politicii de dezbinare a regimului Ceaușescu a organizat Martie negru din Târgu Mureș, și prin lansarea așa zisei cărți maghiare i-a întors iarăși pe maghiari și români pe unii împotriva celorlalți. Mai mult sau mai puțin și azi ne aflăm aici. ”Divide et impera!”

După treizeci de ani, în anul centenar al României Mari, din acest motiv s-a putut produce desacralizarea cimitirului din Valea Uzului și alte evenimente antimaghiare ce aduc aminte de evenimentele sângeroase din martie din Târgu Mureș. Și astfel se explică și faptul, că în locul folosirii șansei împăcării româno-maghiare oferite de centenar, sub conducerea fostului ministru al apărării Gabriel Leș și a președintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop în august anul curent a fost dezvelit la Cluj statuia acelui general Gheorghe Mărdărescu, care în 1919 – în pofida interzicerii de către Antantă, a ocupat capitala ungară, Budapesta, a condus ucideri în masă și a jefuit metodic Ungaria eviscerată.

Ce spune referitor la aceste fapte eminentul istoric român neconformist, Lucian Boia? „În România Academia este cel mai important purtător de cuvânt al intoleranței spirituale.” Iar Ioan Aurel Pop este urmașul direct și continuatorul tradiției lui Constantin Daicoviciu, cel care a impus dogma istorică a teoriei dacoromane – putem adăuga.

Se cere menționat aici și cazul din Bruxelles al lui Mircea Diaconu, actor devenit candidat prezidențial, perdant la recentele alegeri, care în calitate de deputat în Parlamentul European s-a lăudat în februarie că în 1889, prima dată în Europa în România, la Timișoara a fost introdus iluminatul stradal electric. Iar când i s-a atras atenția că pe atunci Timișoara nu aparținea României în circulara sa europeană a răspuns, enervat, că Timișoara este, în mod dovedit de 6000 de ani așezare locuită, față de care a existat doar câteva secole sub ocupație străină (sic!), timp în care majoritatea populației sale a fost română (subliniere mea – T. L.).

Toate la un loc arată, că în condițiile actuale din România nu prea există șanse pentru orice fel de dialog româno-maghiar relevant. Pe tărâmul politicii memoriei istorice, dogmatice și naționaliste, ce a fundamentat politica de omogenizare a lui Ceaușescu, nu s-a întâmplat în ultimii treizeci de ani aproape nimic. Ceasul politicienilor și colegilor de idei pomeniți s-a oprit cândva prin decembrie 1989 – constată un analist politic. În privința refuzului general al maghiarilor din Transilvania nu poate fi o scuză nici faptul, că în Ungaria de pe vremuri clasa politică și opinia publică a refuzat cu insensibilitate similară dialogul și cerințele legale ale minorității române de atunci.

E foarte nociv, că dincolo de situația de conflict istoric „înghețat”, din partea română nici pe tărâmul politicii actuale nu se manifestă nicio disponibilitate pentru dialog. Din acest punct de vedere e foarte caracteristic, că partidele politice românești nu au nici un fel de mesaj pentru comunitatea maghiară din Transilvania, de un milion și jumătate de membri. Am putut constata acest lucru la recentele alegeri prezidențiale.

Partidele majoritare consideră în mare inexistentă și mătură sub covor cauza minoritară maghiară. Exemplu tipic e partidul USR, al cărui președinte, Dan Barna a declarat recent, că „trebuie să depășim chestiunea națională”. Adică nu trebuie rezolvată, ci neglijată…

E și mai negativă acea poziție a statului român, general acceptată și propagată pe plan internațional, după care politica privind minoritățile din România este exemplară și poate fi model și pentru alții. Din păcate și șeful statului, Klaus Iohannis, deși minoritar german, este propagandist al acestei teze, uitând că aceasta își are originea în doctrina Ceaușescu, conform căreia în România socialistă problema minorităților este definitiv rezolvată.

Rezumând cele expuse putem stabili, că la fel ca și în multe alte privințe schimbarea de sistem democratică nu s-a produs în trei decenii. Lovitura de stat care a deraiat revoluția a produs și pentru comunitatea maghiară restaurarea național-comunistă. A blocat în mod dur apoi a ucis procesul abia început al minunatei întâlniri și împăcări româno-maghiare.

Noi, partizanii devotați ai dialogului, în pofida situației noastre multiplu dezavantajate și a stărilor politice dezagreabile trebuie să urmăm neabătut și în privința relațiilor româno-maghiare direcția dată de Declarația din Timișoara, și trebuie să continuăm, în sensul punctului 4 și în spiritul - originar – al Timișoarei, revoluția noastră pașnică.

Acum un an, la conferința noastră precedentă, la Cluj, am formulat o declarație româno-maghiară comună. Drept încheiere citez din acest text: „Centenarul Unirii Transilvaniei cu România oferă românilor și maghiarilor posibilitatea să retrezească la viață idealul formulat și promis: să fim, noi, români și maghiari, precum și celelalte minorități ce constituie statul, o patrie, care e devotat realizării dorințelor tuturor comunităților sale”.

Așa să fie!

29 noiembrie 2019

László Tőkés

președintele Consiliului Național Maghiar din Transilvania