Mulţumesc că mi-aţi acordat cuvântul, domnule secretar de stat!

Preasfinţia Voastră, mult stimate Domn Prim Ministru, stimaţi oficiali, dragi concetăţeni!

Permiteţi-mi să vă întâmpin cu cuvintele Scripturii: Îndurare vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru şi de la unicul Său fiu, Iisus Hristos! Amin.

Domnul premier Orbán Viktor a spus în treacăt că nu instituţiile europene ar trebui să găsească soluţii la problema crizei din Europa, ci statele-naţiune. Ca maghiar care trăieşte într-una din ţările vecine cu Ungaria, consider că trebuie să fim incluşi aici şi noi, căci suntem membrii aceleiaşi naţiuni; ba mai mult, extrapolând, aş spune chiar că în această căutare de soluţii şi Transilvania – Ţara Ardealului – are un cuvânt de spus. Cu toate că Ardealul nu este un stat-naţiune de sine stătător – suntem departe de o asemenea situaţie – avem şi noi, transilvănenii, ceva de spus Europei, chiar dacă mesajul nostru se rezumă la subiectul convieţuirii etniilor, la problema minorităţilor naţionale şi a autonomiei, precum şi la cea a autoguvernării minorităţilor. Cu alte cuvinte, noi, ardelenii şi maghiarii din Ardeal avem un răspuns referitor la toate întrebările care ţin de conceptele de mai sus. În opinia mea, această cea de-a XXIV-a tabără a creionat foarte bine răspunsul nostru – referitor la multe subiecte şi la o diversitate de probleme.

 

Doamnelor şi Domnilor!

Sunt mândru că, de 24 de ani, suntem parte a unui proces care poate fi simbolizat cel mai bine prin intermediul acestor două staţiuni: Tuşnad şi Bálványos. La început, am făcut parte din comunitatea simbolică a celor 15 milioane de maghiari, anunţată de Antall József, după care, făcând un salt mare în timp, am fost subiecţii pro-activi ai politicii de unificare transfrontalieră a naţiunii – promovat de către primul guvern condus de Orbán Viktor – şi beneficiarii introducerii actelor de identitate ce adevereau apartenenţa etnică maghiară. După acestea a urmat o perioadă de rupturi, ca să fim ulterior reconectaţi în acest proces de construire a naţiunii transfrontaliere. Conform Institutului Central de Statistică din Ungaria, din păcate, astăzi nu mai putem vorbi de 15 milioane de suflete. Aparent, în întregul Bazin Carpatic, doar 10,4 milioane de persoane se mai declară a fi maghiari. Aşadar, conectarea la sistemul colaborării naţionale – iniţiat în anul 2010 tot de către guvernul actual, condus de Orbán Viktor – a devenit o necesitate stringentă pentru noi în scopul sporirii forţei de care dispunem.

Îi salut cu drag pe toţi invitaţii noştri pe acest „pământ românesc strămoşesc”! (Tocmai acum a afirmat tovarăşul Dragnea că acesta este un pământ românesc. Se vede. Trebuie doar să priveşti în jur...) De altfel regret enorm de mult că nu se află printre noi preşedintele ţării, domnul Traian Băsescu – afiliat prin extensie, datorită fostei sale apartenenţe politice, Partidului Popular European. Împreună cu domnul secretar de stat Németh Zsolt, deplâng faptul că în cadrul acestei manifestări – care a demarat ca un fel de atelier de dialog româno-maghiar – dialogul s-a transformat, din păcate, uneori în polemică. Iar ulterior, din ce în ce mai puţine persoane au avut curajul să vină aici pentru a dezbate problemele comune. Ca să nu mai vorbim de rezolvarea acestora – căci suntem încă departe de momentul în care acest lucru este posibil! Independent de situaţie şi interpretarea acesteia, daţi-mi voie, fraţii mei, ca în această zi să declar că noi, aici, ne-am adunat într-o arie autonomă ce ţine de staţiunea Tuşnad Băi. Iar dacă prin semnele pe care le faceţi, vă exprimaţi acordul, aş mai adăuga la cele spuse anterior că azi suntem împreună într-o localitate a unui Ţinut Secuiesc autonom.

Această tabără este dedicată vremurilor noastre. Aş cita, deci, versetele 9 şi 10 din capitolul 6 al epistolei apostolului Pavel către galateni: „Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi. Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi.”

 Deci „până când avem vreme”, să facem ce avem de făcut, căci va veni la momentul potrivit şi vremea secerişului. Da, aşa apare factorul timp, graţie Sfintei Scripturi, în centrul atenţiei noastre. Unii au spus că în septembrie va trebui să organizăm demonstraţii pentru susţinerea autonomiei şi împotriva planului perfid de regionalizare, deoarece acum nu e momentul. 

Această tendinţă de a afirma că „nu acum trebuie să organizăm demonstraţii pentru susţinerea autonomiei” este prezentă deja de 23 de ani. Ce laitmotiv cunoscut, fraţii mei! Aproximativ din anul 1992, de pe vremea Declaraţiei de autonomie de la Cluj, politicienii liberali maghiari din Transilvania şi cei care simpatizează cu Partidul Socialist Ungar, dar care înceacră să-şi ascundă orientarea politică, spun mereu: nu acum trebuie făcut, încă nu a sosit momentul. Nici măcar nu le e jenă să îi boicoteze pe cei care au curajul să spună că „a sosit timpul; acum, ori niciodată”; sau îndrăznesc să spună – cu cuvintele pastorului – că fiecare lucru are un moment predestinat. Să încercăm să vedem clar lucrurile: în acest joc factorul timp e important! Dacă nu acţionăm la momentul oportun, în care timpul ne permite, comitem o eroare ireparabilă prin irosirea în mod fatal a unei şanse importante – fapt ce ne va afecta în mod negativ pe noi, şi deopotrivă pe copiii şi nepoţii noştri. „Cel ce câştigă timp, câştigă viaţă” – spune un dicton înţelept. În această privinţă şi o altă metaforă este întru-totul potrivită: dacă un peşte mare se agaţă de undiţă, acela trebuie obosit cu temeinicie, dacă vrem să îl scoatem din apă. Dar noi am înghiţit bine de tot, şi de demult, cârligul aici în România şi de atunci suntem în continuare în situaţia de a fi obosiţi! Fraţii mei, mai avem rezerve de putere? Avem nevoie de rezerve de timp şi de putere. Timpul nostru se scurge. „Vremuri binecuvântate” – aceasta a fost expresia pe care am folosit-o în 1989 în congregaţia noastră, la Timişoara şi ulterior la Oradea. Spuneam atunci că trăim vremuri binecuvântate. Și, într-adevăr, aşa au pornit lucrurile: cu dreptul, în direcţia cea bună. Însă, putem oare, să ne folosim de acest timp? Luaţi aminte de un fapt: între cele două războaie mondiale, din Ungaria ciuntită care sângera dintr-o sută de răni, a fost edificată – făcând abstracţie de părţile ei mai întunecate – o Ungarie nouă şi modernă, iar acum au trecut 23 de ani. Nu a fost un timp suficient, în vremuri democratice! Nu mai trăim vremurile bolşevismului şi – să sperăm că – nu se apropie următorul război mondial. Nu am reuşit să profităm de aceste vremuri binecuvântate! Poate că mai avem timp. Să îi cerem bunului Dumnezeu să mai avem timp! „Cel ce câştigă, timp câştigă viaţă” – nu demult, în cazul unui accident minier de proporţii, cei sechestraţi în subteran au putut să se salveze pentru că au stăruit şi au rezistat; în plus, până şi după un cutremur distrugător, supravieţuitorii prinşi sub ruine mai pot fi salvaţi timp de câteva zile. Noi acum suntem în situaţia în care trebuie să ne gândim foarte bine cum să procedăm – „până când avem vreme”. După cum spune unul dintre vicepreşedinţii noştri: însăşi existenţa este miza. Deci din partea noastră nu este vorba de o simplă opţiune politică, sau de o joacă politicianistă de partid. Manifestul intitulat Új kiáltó szó... [Noul strigăt...] a apărut tocmai la timp, la Baia Mare. Din nefericire sărmanii noştri prieteni – o mână de maghiari şi de clerici – care au avut curajul să repete gestul lui Kós Károly (şi al colegilor săi) de a redacta un nou manifest în spiritul celui publicat în 1921 sub titlul de Kiáltó szó [Strigătul], au suferit persecuţii. Poate că ei nu s-au exprimat la acelaşi nivel literar ca autorii din 1921, dar şi-au expus totuşi punctul de vedere.

Nici episcopul Márton Áron nu a pregetat în anii 1946–1947, când a redactat un memorandum pentru conferinţa de pace şi, în plus, a reuşit împreună cu colegii săi să-l şi trimită la Paris. Drept urmare, acest episcop maghiar, care şi-a pus amprenta pozitivă asupra unei întregi epoci, a făcut ani grei de puşcărie. A fost în stare să-i scrie şi primului ministru Petru Groza. Pe atunci Biserica făcea ceea ce trebuia să facă, fără ca cei în cauză să afirme, că ei nu fac politică deoarece politica e o chestiune foarte subtilă... Comuniştii au fost cei care spuneau mereu „Părinte, nu te băga în politică”. Am auzit şi eu de nenumărate ori această propoziţie. De fiecare dată când am fost chemat la Oradea, fostul episcop spunea şi el: „Tu să nu faci politică, tu roagă-te”. Desigur, faptul că preoţii nu făceau politică, mai precis o politică moralizatoare – căci politica Bisericii este prin definiţie moralizatoare – plăcea Bucureştiului şi Partidului Comunist, precum plăcea şi Bisericii conformiste şi conducătorilor maghiari trădători de neam.

Fraţii mei!

Nu avem altă soluţie. Realmente: existenţa este miza, motiv pentru care trebuie să acţionăm „până când avem vreme”! Diferitele aniversări ne atrag atenţia asupra acestui fapt. Marea demonstraţie cu privire la Transilvania a avut loc acum 25 de ani, la Budapesta. Cine a fost acolo? Să ridice mâna! Sunt câţiva. A fost un lucru mare că aţi luat cuvântul, că aţi ştiut unde vă este locul. Ce a fost acolo, la Budapesta!? Şi (mai) sunt asemenea ocazii. De Ziua Dreptăţii, în septembrie anul trecut – domnul episcop Kató Béla ştie cum a fost... Dar sunt prezenţi aici şi reprezentanţii administraţiei locale de la Sfântu Gheorghe, în plus, am fost şi noi acolo. Când trebuie să iei cuvântul, trebuie să iei cuvântul! Trebuie acţionat! Un popor laş nu are patrie! Nu numai că nu are patrie; dar nici de autonomie nu beneficiază! Apoi de Ziua Libertăţii Secuilor ne-am adunat din nou, anul acesta, pe 10 martie. Şi acest eveniment a fost boicotat de reprezentanţii oficiali ai maghiarilor din România. Doar câţiva dintre ei au avut curajul să vină la Târgu Mureş. Aceste şanse nu trebuie irosite! Aşa a fost şi în 2003, la Adunarea Generală Transilvăneană de la Satu Mare, organizată de Episcopia Reformată de pe lângă Piatra Craiului. În urma acelei adunări a apărut Mişcarea „Fórum”, Consiliul Naţional Secuiesc şi Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania. În plus, din punct de vedere politic am „înviat din morţi” – aducând la suprafaţă din adâncuri – problema autonomiei, a autoguvernării naţionale. Sunt momente când trebuie să protestăm la mitinguri şi sunt momente când trebuie să susţinem o anumită cauză. Un astfel de moment a sosit acum. Trebuie să contestăm regionalizarea artificială. Urmează diferite acţiuni şi vă rog pe toţi să luaţi parte la ele! 2013 este Anul european al cetăţenilor – atenţia concentrându-se asupra drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din calitatea de cetăţean al Uniunii Europene. Fiţi cetăţeni europeni şi transilvăneni activi, conştiincioşi, cetăţeni maghiari, cetăţenii naţiunii noastre mondiale – după cum spunea Orbán Viktor – să fim prezenţi când „ne cheamă patria”! Nu putem ceda restaurării comuniste! Avem de a face cu un deziderat tipic naţionalist, şovin şi caracteristic restaurării naţional-comuniste: împărţirea şi/sau reîmpărţirea României şi a Transilvaniei.

Doamnelor şi Domnilor!

Recent mi-a parvenit un document de arhivă „marca Angelescu”, care constituie fundamentul unei cărţi în curs de apariţie. Mai precis, au fost descoperite documente încă necunoscute care descriu o românizare sistematică, planificată a Ardealului. Aceste documente preconizează în primul rând românizarea maghiarilor din Ţinutul Secuiesc şi din regiunile de frontieră. Angelescu a fost „ministrul instrucţiunii publice” în anii 1930, el întreprinzând această „muncă” pe linia învăţământului. Deci directivele care stipulează maniera de românizare a Ardealului datează de pe vremea respectivă. Nu vă spun nimic nou, însă ar fi bine să conştientizăm ce anume s-a întâmplat de atunci. Fac un salt în timp până în anii 1950, fiindcă am descoperit în legislaţia din anii respectivi, un aspect interesant referitor la administaţia publică (în afară de faptul că atunci au fost transformate cele 58 de judeţe în 28 de regiuni şi 177 de raioane): graniţele unităţilor administrativ-teritoriale transilvănene au fost trasate astfel de către comuniştii români, încât numărul etnicilor maghiari dintr-o anumită unitate să fie cât mai mic. Fără să intru în alte detalii menţionez doar, că în vederea atingerii scopului propus, spre exemplu, cele 4 judeţe secuieşti au fost alipite regiunilor Stalin şi Mureş. Situaţia a durat din 1950 până în 1952. Atunci, în ’52, la presiunea lui Stalin – până şi el a fost mai benevolent cu noi decât comuniştii români – a fost întemeiată Regiunea Autonomă Maghiară, care a existat până în 1956. Pe atunci, în regiunea respectivă trăiau în proporţie de 77% etnici maghiari, iar în proporţie de 20% români. După 4 ani a apărut Regiunea Mureş Autonomă Maghiară. De fapt, politica de românizare a devenit mai puternică după moartea lui Stalin – şi datorită sporirii forţei curentului naţional-comunist românesc. A urmat ulterior împărţirea pe judeţe, în 1968. Nici măcar Ceauşescu nu a avut curajul de a nu înfiinţa cele două judeţe secuieşti: Harghita şi Covasna. Acum, însă, se are în vedere chiar şi depăşirea „performanţelor” Conducătorului, ale „Geniului din Carpaţi”, care sub pretextul sistematizării a distrus zeci de sate. Iată la ce se pretează această majoritate post-comunistă, făţarnică, de două treimi! Tocmai pe 24 iulie s-au împlinit 24 de ani de la difuzarea acelei emisiuni Panoráma [Panorama], în care Chrudinák Alajos a prezentat interviul – realizat de o echipă de filmare din Canada – pe tema distrugerii satelor. Iată, ne aducem aminte de marea demonstraţie de la Budapesta, de emisiunea Panoráma, de subiectul demolării satelor. Situaţia este la fel de periculoasă acum cu regionalizarea, diferenţa constând doar în faptul că trăim în condiţii schimbate, paşnice; dar luând în considerare ponderea problemei, situaţia este oarecum similară. Experimentul politic este la fel de periculos: nu presupune vărsare de sânge şi nici coerciţie; dar este la fel de grav şi de periculos ca şi demolarea satelor – căci acestea sunt evenimentele (precum împărţirea administrativă pe judeţe şi raioane) în urma cărora suntem puşi în pericol. V-aş reaminti exemplul din Slovacia, fiindcă nu e de glumă. În Slovacia, după cum bine ştim, au rămas doar două judeţe în care populaţia maghiară depăşeşte 20%. Slovacii au modificat – cu sprijin de la Roma – până şi diecezele catolice, pentru ca maghiarii să fie şi acolo în minoritate numerică absolută. Acest lucru a fost înfăptuit de Vladimir Mečiar, iar în anul 2001, situaţia administrativă marginalizată a maghiarilor a fost reconfirmată printr-o lege de reorganizare administrativă dată de guvernul Dzurinda.

Dacă Áder János şi colegii săi adoptă acum calea împăcării, vom fi în măsură să susţinem pe baza Raportului Comisiei Tismăneanu – care a fost realizat la solicitarea preşedintelui Băsescu şi care recunoaşte aceste fapte – că minoritatea maghiară a suferit foarte mult în timpul regimului comunist şi a înregistrat pagube materiale considerabile. Astfel ziua despăgubirii, a împăcării, a recunoaşterii persecuţiei pricinuite şi a scuzelor de rigoare nu poate întârzia. Căci degeaba vrem schimbare până când nu suntem în stare nici măcar să recunoaştem adevărul. Sunt cutremurătoare aceste cifre referitoare la modificarea structurii populaţiei Transilvaniei: Raportul Tismăneanu prezintă aceste date pentru perioada dintre anii 1948 şi 1992. Modificările survenite în oraşe sunt mai drastice decât cele ce afectează regiunea în general. În Raport se arată: „în cazul a trei oraşe mai importante, aceste dinamici au produs următoarele mutaţii”, referirea făcându-se la românizarea municipiilor Târgu Mureş, Oradea şi Cluj-Napoca. Această românizare din Ardeal a fost de-a dreptul brutală! În Raport se mai spune că „scăderea ponderii ungurilor în totalul locuitorilor din localităţile urbane este dramatică”. Este într-adevăr dramatică această schimbare, căci în timp ce, la nivel urban, populaţia românească a crescut cu 310%, cea maghiară nu a crescut decât cu 60%, inclusiv prin migraţia naturală către oraşe. Desigur referirea se face la oraşele maghiare. Mesajul de principiu al acestor constatări este extrem de important pentru noi. Deja în 2011 am luat poziţie în Parlamentul European împotriva acestui plan de sistematizare, deja pe vremea când regionalizarea a fost vehiculată de guvernul PDL. Atunci am invocat Carta europeană a autonomiei locale, Carta europeană a limbilor minoritare sau regionale, Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi pe Tratatul de bază semnat de România şi Ungaria. Domnule secretar de stat, Tratatul de bază stipulează – Dumneavoastră ştiţi evident mai bine decât mine – că nu este permisă modificarea artificială a structurii etnice a unităţilor teritorial-administrative. Se poate verifica: documentele enumerate prevăd foarte clar că nu se poate proceda la asemenea modificări fără să fim întrebaţi şi noi. Este necesară organizarea de referendumuri. Având în vedere că suntem în Anul european al cetăţenilor, reafirm că împotriva voinţei noastre şi, mai ales, sper, împotriva voinţei fraţilor noştri români care nu au căzut victimă manipulării şi gândesc în continuare lucid, deci împotriva voinţei concetăţenilor noştri această ruşine, această manevră echivalentă cu un genocid politic şi cultural înfăptuit fără vărsare de sânge nu poate avea loc. Să fie clar că noi, maghiarii de azi, nu vrem să împărtăşim soarta evreilor, a saşilor şi a şvabilor din Transilvania. Saşii şi şvabii numărau împreună peste 800.000 de suflete şi au rămas 36.000, evreii au fost 139.000 chiar şi după Al Doilea Război Mondial, dar nu mai sunt decât câteva mii, sub 10.000 de suflete. Ca urmare a politicii lui Ceauşescu, de vânzare a cetăţenilor aparţinători acestor grupuri etnice către ţările-mamă, ponderea comunităţilor respective a devenit foarte mică, iar aceşti oameni ne lipsesc nouă enorm acum, deoarece am putea să ne asociem cu ei în mod natural. Dar acest lucru nu mai este posibil.

Doamnelor şi Domnilor!

Îl felicit pe domnul prim-ministru şi felicit Guvernul său pentru rezultatele obţinute: pentru încetarea procedurii de deficit excesiv de către Uniunea Europeană şi pentru succesul politic repurtat în chestiunea impozitului pe telecomunicaţii. Felicitări – deşi expresia nu este tocmai adecvată, dar în lipsa unui termen mai potrivit vă felicit – pentru modul în care aţi gestionat inundaţiile de pe Dunăre. Am încercat şi noi să ajutăm defensiva împotriva furiei apelor. Dumnezeu pune la grea încercare acest Guvern Orbán: începe cu inundaţii sau cu revărsări de reziduuri toxice sub formă de mâl roşu, după care continuă cu noi inundaţii – dar ne puteţi simţi acolo, alături de Dumneavoastră. În continuare vă felicit pentru rezultatele obţinute în problema rambursării creditului contractat de la Fondul Monetar Internaţional. Involuntar, îmi vine în minte o analogie: la începutul schimbării de regim, un tânăr a cerut părăsirea teritoriului Ungariei de către soldaţii sovietici. Azi, acel tânăr, oarecum mai maturizat, conduce Ungaria şi, de data aceasta, tratează cu succes cu Fondul Monetar Internaţional.


Anexa1.

Acel răspuns al lui Tőkés László la întrebările primite în data de 27 iulie, la Tuşnad, care a făcut ulterior obiectul unor discuţii controversate (fragment redactat)

„…Solicit domnului prim-ministru Orbán Viktor şi guvernului său să continue edificarea treptată a Sistemului de Conlucrare Naţională (SCN). Totodată, rog să Vă asumaţi rolul de stat-garant în relaţia Dv. cu maghiarii din ţările învecinate Ungariei, cu cei din Transilvania, precum a procedat şi Austria în cazul provinciei Tirolul de Sud din Italia.Aici la Tuşnad propun, totodată, ca noi cei din Transilvania să concepem un drapel al Transilvaniei, bineînţeles, invitându-i pe specialişti să fundamenteze o asemenea propunere. Avem steag secuiesc, să aibă deci şi Transilvania propriul său steag, căci este o macroregiune demnă să aibă simbolul – adică, drapelul – său propriu. Vă invit să ne strângem sub acest drapel, să căutăm posibilităţile de cooperare în cauza regionalizării Transilvaniei, a dobândirii autonomiei Transilvaniei şi a autonomiei teritoriale a Ţinutului Secuiesc, în ceee ce priveşte dezideratul federalizării României – deci în scopul punerii în practică a acestor principii şi obiective politice moderne. Aşadar, să găsim calea conlucrării între noi şi cu confraţii noştri români.”