Scrisoarea episcopului Tőkés László adresat Preafinţiei Sale Sofronie Drincec, episcop ortodox al Oradiei

În cadrul conferinţei de presă ce avut loc la 14 noiembrie 2008, Tőkés László, episcop al Eparhiei Reformate de pe lângă Piatra Craiului a prezentat a opiniei pubice scrisoarea deschisă adresată Preafinţiei Sale Sofronie Drincec, episcop ortodox al Oradiei şi Bihorului în legătură cu problema Muzeului Memorial Ady Endre.

Aşa cum se cunoaşte, în cadrul retrocedării imobilelor bisericeşti, clădirea în care funcţionează Muzeul Ady Endre din Oradea, cunoscut de orădeni ca Mülleráj, după denumirea fostei cafenele, a fost retrocedată Bisericii Ortodoxe. Retrocedarea a intervenit anul trecut după procese prelungite, iar Biserica Ortodoxă şi-a exprimat intenţia de a o lua urgent în folosinţă. Cu toate că s-au dus tratative pentru cumpărarea imobilului, biserica ortodoxă nu este dispusă a o vinde. În cursul săptămânii trecute, cu ocazia vizitei făcute la domnului Radu Ţârle, preşedintele Consiliului Judeţean Bihor, episcopul Tőkés László, deputat în PE a solicitat sprijinul preşedintelui Consiliului Judeţean în rezolvarea acestei probleme, iar în scrisoarea de astăzi se adresează Bisericii Ortodoxe cu rugămintea ca noii proprietari să păstreze destinaţia actuală a clădirii.

Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei

Preasfinţiei Sale Sofronie Drincec,
Episcop ortodox al Oradiei

Excelenţa Voastră,

„Cât de bine este că mai există o lume a spiritului, în care este îngăduit tuturor să se iubească…” – profesorul mult apreciat al Universităţii Creştine Partium, Corneliu Crăciun, a ales acest citat ca moto al cărţii sale întitulate „Ady Endre şi cultura română”.
Domnul profesor şi-a scris cartea despre acel Ady Endre, despre care Emil Isac a vorbit astfel: „Ca toţi poeţii mari, Ady a fost un titan care s-a mistuit în propria lui flacără. A ars puternic fiindcă a iubit mult viaţa şi libertatea. A murit mult prea devreme, dar după ce dăduse ca valoare tot ceea ce i-a frământat conştiinţa lui de om şi de scriitor.”

Despre acel poet maghiar care a scris următoarele rânduri: „Din mii de doruri adormite / De ce nu creşte-o vreme mare? / Maghiară, slavă ori valahă / E jalea-n veci aceeaşi jale // De ani o mie-n chin şi lacrimi / Aflăm temeiul înfrăţirii. / De ce nu ne-ntâlnim cu vuiet / Pe baricadele gândirii? // Dunăre, Olt – la fel se-ngână…” (Cântecul iacobinului maghiar, traducere de Paul Drumaru). Este vorba despre acel Ady Endre, a cărui prietenie cu Octavian Goga este pomenită cu stimă de istoricii literari ai ambelor naţiuni. Legat de poezia citată, în numărul din noiembrie 2007 al revistei Oglinda literară Cornel Ungureanu scrie: „Este poetul unei revolte adânci, care îl uneşte de Goga”. Tot el mai devreme în legătură cu Goga vorbeşte despre un alt mare poet naţional maghiar, Petőfi Sándor: „Există între cei Petőfi şi Goga o fraternitate mai adâncă decât »problema naţională« şi aceasta este definită chiar prin statutul de poet.”
Într-adevăr: „Cât de bine este că mai există o lume a spiritului, în care este îngăduit tuturor să se iubească…”

Ady Endre a trăit doar patru ani buni la Oradea (dar s-a legat pe o viaţă de oraşul său iubit, se întorcea din când în când). Pare puţin, de viaţa celui care „arde puternic, fiindcă iubeşte mult viaţa şi libertatea” nu se măsoară în ani.
Vorbitorii de limbă maghiară numesc Oradea „a Holnap városa” – tradus a însemna „oraşul zilei de mâine”. Şi acest nume măgulitor se datorează lui Ady Endre care, împreună cu şase colegi, a publicat aici antologia cu titlul „A Holnap” (Ziua de mâine) exact acum 100 de ani, când pentru viaţa sa spirituală efervescentă Oradea a fost cunoscută ca şi „Parisul de pe malul Peţei” (denumire dată tot de Ady).
Istoricii literari consideră această antologie punctul de pornire al literaturii maghiare moderne. Acesta este Ady Endre. Geniul creator. Muzeul dedicat memoriei sale de la înfiinţarea sa din 1957 a devenit un fel de sanctuar pentru locuitorii oraşului şi pentru cei care omagiază geniul lui Ady.

Am ţinut să Vă spun toate acestea pentru că am aflat că Bisericii Ortodoxe i-a fost retrocedat imobilul care adăposteşte Muzeul „Ady Endre”.
Permiteţi-mi ca în legătură cu acest caz să îl citez pe Mircea Eliade, filozoful român de renume mondial, care în opera sa cu titlul „Sacrul şi profanul” scrie următoarele: „Pentrul omul religios, spaţiul nu este omogen, ci prezintă rupturi şi sparturi; unele porţiuni de spaţiu sînt calitativ diferite de celelalte. (…) Există aşadar un spaţiu sacru, deci »puternic«, semnificativ, şi alte spaţii, neconsacrate, lipsite prin urmare de structură şi de consistenţă, cu alte cuvinte amorfe.” Toţi am avut prilejul de a simţi că există mai multe feluri de „spaţiuri sacre”. Nu numai în Biserică trăim cu frica de Dumnezeu, şi nu numai la altar aducem mulţumiri pentru dragostea creatoare – experimentăm dragostea atotputernică a Domnului zi de zi, divinitatea se poate manifesta în locuri apostrofate absolut profane.

De către comunitatea maghiară a Oradiei Muzeul „Ady Endre” este conceput astfel: ca şi un „spaţiu sacru”. Înseamnă mai mult pentru noi, decât un simplu muzeu, decât un memorial oarecare – concentrează în spiritualitatea sa tot ce ne-a rămas din „Parisul de pa malul Peţei” de acum un secol.
„Ca să trăieşti în Lume – spune tot Eliade –, trebuie mai întîi s-o întemeiezi, şi nici o lume nu se poate naşte in »haosul« spaţiului profan, care este omogen şi relativ. Descoperirea sau proiecţia unui punct fix – »Centrul« – echivalează cu Facerea Lumii.” Aşadar, toţi avem nevoie de aceste spaţii sacre, aceste centre spirituale – pentru a putea crea lumea noastră comună.

Excelenţă! Mult Stimate D-le Episcop!

Mă adresez Excelenţei Voastre sub semnul dragostei cristiene, să gospodăriţi cu grije averea încredinţată. V-am ruga să păstraţi funcţia actuală a clădirii, pentru ca aceasta nu ar fi doar un gest excepţional al înţelegerii interetnice din partea Domniilor Voastre, ci s-ar întâmpla şi protejarea spaţiilor noastre sacre tot mai puţine la număr care sparg spaţiul omogen al lumii noastre tot mai puternic secularizate. Este interesul nostru comun, al tuturor, ca Muzeul „Ady Endre” să rămână acea rezultantă spirituală, acel „punct fix” care „este axul central al oricărei orientări viitoare” (Eliade).
Căci Muzeul „Ady Endre” din Oradea prin simpla existenţă ne atenţionează că Oradea ar trebui să fie şi azi „oraşul zilei de mâine” – o lume a spiritului „în care este îngăduit tuturor să se iubească…”

Mă rog ca Dumnezeu să Vă binecuvânteze munca!

13 noiembrie 2008