„Exerciţiul românizării erei naţionalist-comuniste se petrece şi în zilele noastre”

Interviu acordat pentru Academia Caţavencu



„Ţara mea este Transilvania, România, Ungaria, Uniunea Europeană”

– Vă iubiţi ţara?
– Da.
– Care este ţara dvs.?
– Transilvania, România, Ungaria, Uniunea Europeană.– Iubiţi România? De ce?
– Este o ţară bogată. Eu am crescut în Cluj, printre maghiari, români şi evrei, am slujit printre saşi, la Braşov, mai apoi la Dej şi în inima Banatului, la Timişoara, am fost episcop timp de aproape două decenii în capitala Partiumului, la Oradea, iar Ţinutul Secuiesc, de unde se trage familia mea, ocupă un loc special în sufletul meu – şi aici m-am referit doar la Ardeal. Bucureştiul este o lume aparte, care pare extrem de interesantă, în Moldova găsim o credinţă adâncă, iar Muntenia nu e sterilă, are o putere elementară, deci Caragiale ar da din cap aprobator dacă ar trăi azi.
– Iubiţi Ungaria? De ce?
– Este o ţară bogată. Atunci când Sfântul Ştefan şi-a asumat, în urmă cu peste un mileniu, aducerea creştinismului din Vest, nu s-a gândit că vor mai trece secole de-a lungul cărora vom fi nevoiţi să apărăm această decizie. Tătari, turci, austrieci – am rezistat în faţa tuturor, am păstrat din toate partea bună. Limba noastră maternă, cultura şi credinţa noastră – toate sunt bogate. Dar, revenind: dacă vorbim doar de Ungaria, pentru mine prezentul începe cu momentul 1956, când tineri neînarmaţi s-au opus tancurilor sovietice invadatoare. Asta e Ungaria. Suntem capabili să iubim libertatea şi să reconstruim bazându-ne pe credinţă, pe ceea ce cunoaştem.

Ungaria a uitat de noi, maghiarii de peste hotare
– Ce vă enervează în România?
– Repulsia faţă de gândirea independentă. Mă enervează că suntem incapabili să ne confruntăm sincer cu trecutul. Mă enervează că perioada dinainte de 1989 este considerată un punct mort, cu toate că o bună parte a problemelor noastre actuale îşi au rădăcina în acea perioadă.
– Ce vă enervează la Ungaria?
– Mă enervează că de multe ori nu pot fi mândru că sunt maghiar. Că în ultima vreme nu am putut să admirăm Ungaria. Au uitat de noi, maghiarii de peste hotare. Mai mult, coaliţia conjuncturală socialist-liberală a dus o campanie mincinoasă bazată tocmai pe „natura noastră românească” („23 de milioane de muncitori români vor sufoca Ungaria” – o minciună sfruntată) atunci când i-a convins pe conaţionalii noştri să voteze împotriva acordării dublei cetăţenii, la referendumul din 5 decembrie 2004.
– Mai sunteţi omul care a declanşat Revoluţia?
– Şi acum, la fel ca atunci, spun doar ceea ce cred că este adevărat. Adevărul este incomod, pentru că nu poate fi adaptat unor interese trecătoare. Aşadar, eu în spirit am rămas acelaşi, un simplu preot căruia Dumnezeu i-a dat o menire. Eu m-am angajat să Îl slujesc. Dacă memoria Revoluţiei este acum aceea pe care ne-am imaginat-o atunci, e altă întrebare.
– Care-i adevărul? Îl ştiţi?
– Doar Dumnezeu deţine adevărul absolut.

„Alipirea Transilvaniei la Ungaria nu mai are niciun fundament real”

– Vreţi să se alipească Transilvania Ungariei?
– Transilvania a fost de-a lungul secolelor o entitate de sine stătătoare, o macroregiune cu o identitate proprie. A fost tărîmul multilingvismului, al multiculturalităţii, locul în care s-a născut libertatea şi toleranţa confesională. Transilvania nu trebuie anexată niciunde pentru a-i fi recunoscut caracterul extraordinar, ea poate fi iubită şi de una singură. Să ne imaginăm o regiune – Ardealul – unde s-ar uni energiile locale ale românilor şi maghiarilor (nici nu putem măsura ce a pierdut România cu deportarea evreilor şi vinderea etnicilor germani, saşi şi şvabi) ţinute deocamdată sub preş de către bocancul statului centralizat. N-ar putea deveni acest pământ giuvaierul Europei, de care ar putea fi mândră şi România? Avem toate premisele ca, prin intermediul Ardealului, să demonstrăm Vestului, care se arată mai puţin capabil de empatie, cu ce valori pot contribui fostele state comuniste Europei care parcurge un proces de unificare. Dar, revenind la întrebare, alipirea Transilvaniei la Ungaria nu mai are niciun fundament real, pentru că politica de colonizare din perioada interbelică finalizată de comunişti a dus la răsturnarea, fără cale de întoarcere, a procentelor etnice din regiune – acum aici trăiesc numai în jur de 20% maghiari şi aproape 80% români. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă Ungaria ar „moşteni” dintr-odată şase milioane de români. Tocmai de aceea alarmarea aceasta cu anexarea la Ungaria nu este altceva, decât un instrument de propagandă al extremiştilor naţionalişti.

Militarizare forţară. Expansiune agresivă ortodoxă

– Care sunt planurile secrete ale autorităţilor române de a româniza judeţele din Secuime?
– Militarizare forţară: cu mică exagerare lângă fiecare secui putem pune un vânător de munte sau un jandarm. Expansiune agresivă ortodoxă în Secuimea preponderent catolică sau protestantă: de exemplu, în Miercurea Nirajului, pentru câţiva români se doreşte construirea celei de a treia biserici ortodoxe, fireşte, din bugetul de stat, adică din banii noştri, nemaivorbind de faptul că în ultimii 20 de ani s-au construit aproape 2000 de biserici şi 40 de mănăstiri în tot Ardealul. Achiziţionarea, organizată şi sprijinită netransparent de structuri ale executivului, de terenuri şi imobile din Ţinutul Secuiesc. E drept, pentru asta suntem şi noi de vină, pentru că cineva trebuie să vândă acele terenuri şi case, pentru a putea fi cumpărate.
Vă amintiţi când la Consiliul Judeţean Covasna s-au interesat din Republica Moldova ce se mai aude cu programul guvernamental de facilitare a mutării cetăţenilor moldoveni în zonă? Cu ce vehemenţă a negat atunci guvernul, deşi era un corolar al logicii actuale de stat. Să nu fiu greşit înţeles: eu nu mă opun dreptului basarabenilor la cetăţenia română, doar că nu mi-ar plăcea ca acest drept să ducă la modificarea procentelor etnice în Ţinutul Secuiesc – acest lucru este interzis şi de Carta Europeană a Limbilor Regionale şi Minoritare, un document ratificat de Parlamentul României. Exerciţiul românizării erei naţionalist-comuniste, scos la iveală în Raportul Tismăneanu, care se referea în perioada aceea la localităţile mai mari din Secuime, se petrece şi în zilele noastre, la o scară mai mică şi cu o intensitate mai redusă. Vor fi interesante de urmărit datele relevate de recensământul din 2011, în primul rând în judeţul Covasna şi în special în Sfântu Gheorghe.

„Kosovo şi-a câştigat independenţa. Noi de ce nu autonomia?”

– Maghiarimea, chiar ar trebui să preia modelul autonomiei kosovare şi catalane, eventual să iasă în stradă pentru a-şi clama drepturile?
– Voi repeta ce am spus nu demult: dacă Kosovo şi-a cîştigat independenţa, atunci noi de ce nu am putea să ne câştigăm autonomia? Vă amintiţi când domnul preşedinte Băsescu a sugerat ca soluţie autonomia în cazul Kosovo, într-o discuţie din 2005 cu omologul său francez, Chirac? Dacă atunci opinia publică din România a ştiut să facă diferenţa dintre autonomie şi independenţă, acum de ce nu poate? Produce o confuzie în interpretare decizia – fără caracter imperativ – a Curţii Internaţionale de Justiţie a ONU de la Haga, conform căreia declararea unilaterală a independenţei de către Kosovo în 2008 nu încalcă dreptul internaţional? Nu cred. Kosovo şi-a câştigat independenţa pentru că a crezut în ea – de fapt în acest context m-am referit la Kosovo la Universitatea de Vară Bálványos, dar politicienii care m-au atacat în mod incalificabil nu au avut urechi pentru a auzi ca atare. Amintirea manifestaţiei catalane de la Barcelona a fost un exemplu pentru lărgirea instrumentelor în lupta politică pentru scopurile noastre majore. Trebuie să credem în dezideratele noastre şi trebuie să ne folosim de toate mijloacele paşnice pentru atingerea lor, aceasta e esenţa celor spuse de mine. Pe de altă parte, modelele de autonomie funcţionale în alte ţări ale UE sunt numai orientative, implementarea lor va avea succes, dacă îşi are izvorul în primul rând în individ şi comunitatea sa, mai precis trebuie să fie un exerciţiu de viaţă care se materializează prin toate particularităţile care ne definesc. Revenind la statutul Ardealului: din portretul regiunii pictat de extremiştii maghiari lipsesc românii, iar din portretul imaginat de extremiştii români sunt şterşi maghiarii. E absurd. Sunt negate stări de fapt, argumentăm cu logică selectivă – asta în alte locuri se numeşte nebunie. Dacă tot mai mulţi se rup de realitate, dacă tot mai mulţi vor începe să folosească narativa acestui tip de nebunie colectivă, situaţia poate deveni periculoasă – un exemplu extrem este mitul rasei ariene. Trebuie să judecăm cumpătat faptele, trebuie să ne făurim împreună viitorul şi pentru asta sintagma „România – un cămin european adevărat pentru toţi cetăţenii săi” poate fi un început promiţător.

Gura şi mintea

– De ce vă place să spuneţi chestii paroxistice? Vorbeşte gura fără dumneavoastră?
– Mai degrabă unii mă ascultă „fără minte”. De două decenii reprezint consecvent acelaşi punct de vedere, dar tot sunt luat din când în când în vizor. Şi nu cred că sunt chiar atât de mulţi „ascultători” nou-născuţi, pentru care fiecare banc e nou, ci mai degrabă o amnezie pe termen scurt care serveşte diferite interese îi determină pe aceştia să înţeleagă greşit spusele mele. Şi acest lucru arată fragilitatea democraţiei noastre: în fiecare zi o luăm de la capăt, fără amintiri şi ne mirăm că ajungem în aceeaşi fundătură. Obişnuim să spunem că România este o ţară fără consecinţe. Dacă însă nu există consecinţe atunci nu există nici responsabilitate, iar fără responsabilitate nu putem avea un viitor temeinic. Eu îmi asum responsabilitatea pentru toate acţiunile şi declaraţiile mele, pentru că în primul rând datorez socoteală lui Dumnezeu şi de la asta nu mă pot eschiva.
– Sunteţi nebun. Sunteţi nebun, cum aţi fost acuzat?
– Se poate că în ziua de azi este considerat nebun cel care îşi lasă interesele proprii la o parte şi acţionează în interesul comunităţii. Cultura noastră, cultura europeană e plină de asemenea personalităţi. Apostolul Pavel scrie în prima epistolă către Corinteni: „Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (1Cor 1:23). Despre asta e vorba şi în istoria europeană. Ne obligă moştenirea şi viitorul nostru.


11 noiembrie 2010